Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010 Targul de Craciun Timisoara 2010

Despre Crăciun



Crăciunul sau Nașterea Domnului este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. în anumite țări unde creștinii sunt majoritari, e de asemenea sărbătoare legală, și se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necredincioși, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, "darurilor de la Moș Crăciun".

Sursa: Wikipedia


Crăciunul în tradiția românească

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Credință și legende populare privitoare la originea termenului

Pentru lingviști, cuvântul "Crăciun" este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din "creatio", care înseamnă creație, naștere. în folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este "mersul cu icoana", un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineața la Moș Ajun!", casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleț și Domn în cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în "Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească "Scoală, gazdă, din pătuț" există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de "Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé".

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.

Sursa: Wikipedia

Originea termenului

Cei mai mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Teodor Capidan, Nicolare Drăganu) consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem . La romani prin calatio se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Este lucru bine știut că până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști, etc.). și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos.

Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densușianu, Al Rosetti, Al. Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem , în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu cunoaște nici acum) asemenea subtilități teologice. în reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) - și nu numai - au derivat numele sărbătorii (Noël, Natale, Navidad Nativity).

Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști, fără a fi convins un număr suficient de specialiști, sunt ( in ) carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: lb. bulgara, lb. ucraineană, lb. sârba, rusa veche și lb. rusa (rusa modernă). Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici și anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiara Karácsony înseamnă chiar Crăciun iar cuvântul a fost preluat odată cu creștinismul de la slavi).

Sursa: Wikipedia


Istoria Crăciunului

Crăciunul este serbat de către creștini pe 25 decembrie după cel puțin trei secole de la moartea personajului principal al evangheliilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 e.n. la Roma. (în Est, "Boboteaza", serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași "Epifanie" în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, "Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez"). Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 e.n. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie.

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matririului lor, adica la "data adevăratei lor nașteri" din prespectiva bisericii. Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus.

Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgâne. Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii zeului lor, a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale altor zei. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în "cultele misterelor" locale nașterea "eonului" din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrare sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii "Petra"-ei (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: "Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!". Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionisie, zeul care ca și Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii (ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii zeului lor pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos. Triburile nordeuropene (germanice) celebrau și ei la aceeași dată "Iule", pentru a comemora "renașterea soarelui dătător de lumină și căldură", de maniera în care și creștinii spuneau despre zeul lor născut tot atunci, că este "Lumina lumii". Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon întâi, erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII)

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Matir în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului III. (De praescritione haereticorum) Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos și el se naște! Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin "întruparea lui Hristos" (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie.

Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Sursa: Wikipedia


Moș Crăciun

Moș Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care și-a făcut apariția în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie).

Chiar dacă mitul poate varia de la zonă la zonă, în special în funcție de clima în perioada Crăciunului (care pleacă de la o iarnă înghețată în emisfera nordică și ajunge la o vară călduroasă în emisfera sudică), în general ni-l imaginăm pe Moș Crăciun ca fiind îmbrăcat într-un costum roșu, având o barbă lungă și albă și locuind într-o țară nordică ( mai frecvent în Finlanda sau în Canada). Spiridușii îl ajută la pregătirea cadourilor. El împarte cadourile cu ajutorul unei sănii zburătoare, ce este trasă de reni (sau pe o planșă de surf în Australia). Moș Crăciun intră în case prin horn (dacă există unul) și pune cadourile sub pomul de Crăciun sau în cismele pregătite special pentru aceasta.

Nu este clar când și pe ce cale a pătruns mitul lui Moș Crăciun în obiceiurile românești. în orice caz, Moș Crăciunul românesc, cu plete dalbe, nu are alura unui yankeu publicitar, sania lui nu este trasă de reni, în cel mai bun caz de cerbi. Astăzi nu poate fi despărțit - nici în imaginația copiilor, nici în pregătirile părinților - de sărbătoarea Ajunului (seara de 24 decembrie). în timpul regimului comunist ateist, i s-a schimbat numele după modelul rusesc în "Moș Gerilă", ceea ce a provocat riposta promptă a lui Al.O.Teodoreanu-Păstorel într-un distih celebru care, din motive de purism academic, nu poate fi redat aici.

Un rol important în crearea mitului l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care îl prezenta pe Sfântul Nicolae ca și un personaj simpatic, dolofan și zâmbitor, care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicat pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, poemul a devenit în anii următori foarte căutat, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind și tradus și publicat în întreaga lume.

În 1860, cotidianul Harper's Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într-un costum roșu ornat cu nasturi negri și cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator și caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moș Crăciun și va da mitului principalele sale caracteristici vizuale.Nast este și cel care a "stabilit" în 1885 că reședința lui Moș Crăciun se află la Polul Nord.Această idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster.

În Italia, într-o emisiune televizată pentru copii, s-a demonstrat în mod "științific" - pe baza datelor fizice de viteză și calcul al timpului necesar pentru împărțirea darurilor - inexistența lui "Babbo Natale" (Moș Crăciun), ceea ce a provocat dezamăgirea copiilor și indignarea părinților. Această "demonstrație" este inclusă și în articolul din Wikipedia italiană dedicat lui "Babbo Natale", cu concluzia stupidă: Babbo Natale è morto!

În 1931, Moș Crăciun a primit o nouă alură printr-o campanie publicitară. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat lui Moș Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roșu și o atitudine tolerantă.

Cum se spune "Moș Crăciun" în alte țări:
  • Afganistan: Baba Chaghaloo
  • Africa de Sud: Vader Kersfees Albania: Babadimri'
  • Armenia: Gaghant Baba
  • Bosnia și Herțegovina: Deda Mraz
  • Brazilia: Papai Noel
  • Bulgaria: Dyado Koleda
  • Chile: Viejito Pascuero
  • Danemarca: Julemanden
  • Egipt: Papa Noël
  • Finlanda: Joulupukki
  • Franța: Père Noël
  • Germania: Weihnachtsmann
  • Grecia: Άγιος Βασίλης-Άyos Vasílis
  • Iran: Baba Noel
  • Irlanda: Daidí na Nollaig
  • Italia: Babbo Natale
  • Lituania: Kalėdų Senelis
  • Malta: San Niklaw
  • Marea Britanie: Father Christmas
  • Norvegia: Julenissen
  • Polonia: Święty Mikołaj
  • Portugalia: Pai Natal
  • Rusia: Ded Moroz
  • Serbia: Deda Božić
  • Spania: Papá Noel
  • Statele Unite: Santa Claus
  • Suedia. Jultomten
  • Turcia: Noel Baba
  • Ungaria: Mikulás

Sursa: Wikipedia

Pomul de Crăciun

Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. încetul cu încetul, acesta a intrat în tradiția creștină. în Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciun apar în provincile Alsacia și Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici tradiția se extinde în întreaga Franță, Spania, Italia și Elveția.

De asemenea, este posibil ca pomul de Crăciun să provină de la nordici, care obișnuiau să-și împodobească casele cu ramuri de brad și de vâsc. Pomul de Crăciun a pătruns mai târziu și în Orient, prin intermediul catolicismului. În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales unul ca cel mai frumos dintre toate și împodobit cu lumânări aprinse, bomboane, jucării etc.

Bradul împodobit se întâlnea ca pom de Crăciun doar în orașele din Germania sfârșitului de secol XIX, dar odată cu Primul Război Mondial s-a răspândit pe întreg teritoriul acestei țări.

Bradul în tradiția românească

În tradiția românească de la sat, regăsim acest obicei al împodobirii bradului la nunți și la moartea tinerilor, femei și bărbați. Obiceiul există din vremea dacilor și semnifică o nuntă rituală între persoana decedată și natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiția unor comunități locale din regiunile Banat și Oltenia. Bradul astfel împodobit se numește Pomul vieții, care se regăsește drept motiv natural în arta populară. Odată cu evoluția etnografică a poporului rămân, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înțelesuri, precum cel de "arbore de judecată", "arbore de pomană", "arbore fertilizator" sau "stâlp de arminden".

Obiceiul bradului în prezent

În zilele noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit unul dintre cele mai iubite datini atât în mediul urban cât și în mediul rural, odată cu așteptarea, în seara de Ajun, a unui personaj nou, Moș Crăciun, o variantă americanizată a Sfântului Nicolae.

Sursa: Wikipedia